În capitolele precedente pe tema lucrării Duhului Sfânt am abordat subiectul prin prisma naturii trinitare a lucrării lui Dumnezeu în creație, corespunzătoare dinamismului vieții divine. Un aspect al experienței cu Dumnezeu care cere atenția noastră în acest moment și pe care îl abordez succint aici este cel mistic-extatic.

Unii istorici afirmă că cuvântul misticism, cel puțin în engleză, este relativ nou, creat în secolul XVII, și devenit popular numai prin sec. XIX. Cu toate acestea, caracterizarea anumitor lucruri ca „ascunse” (mistic, ca adjectiv) a fost populara dintotdauna în creștinism.

Unul din accentele majore în mișcarea carismatică este pus pe lucrarea proorocilor în poporul lui Dumnezeu. O întrebare care mi-a fost adresată a fost de ce nu învățăm pe credincioși să cultive darul profeției, nu atât în sensul de a proclama Cuvântul, ci de a sta și asculta (sau „vedea”) cuvânt direct de la Dumnezeu, pentru călăuzirea credincioșilor și a bisericii în circumstanțe specifice. Voi reveni asupra acestui aspect odată ce privim la bazele lucrării profetice potrivit Scripturii.

Pe măsură ce se formulează sub ochii noștrii, trinitarianismul lui Iosif Țon define tot mai social, ca în teologiile unor proeminenți teologi contemporani cum ar fi Dumitru Stăniloae, Jürgen Moltmann, Leonardo Boff, precum și alții puțin mai temperați, ca baptiștii Stanley Grenz și Paul Fiddes. Jürgen Moltmann se pare că a preluat trinitarianismul social de la Stăniloae, dar i-a adăugat o doză substanțială de Kabbalism (misticism evreesc) și o formă de panenteism pe care Stăniloae, care a intenționat să rămînă „ortodox,” în nici un caz nu l-ar fi acceptat.