Pe măsură ce se formulează sub ochii noștrii, trinitarianismul lui Iosif Țon define tot mai social, ca în teologiile unor proeminenți teologi contemporani cum ar fi Dumitru Stăniloae, Jürgen Moltmann, Leonardo Boff, precum și alții puțin mai temperați, ca baptiștii Stanley Grenz și Paul Fiddes. Jürgen Moltmann se pare că a preluat trinitarianismul social de la Stăniloae, dar i-a adăugat o doză substanțială de Kabbalism (misticism evreesc) și o formă de panenteism pe care Stăniloae, care a intenționat să rămînă „ortodox,” în nici un caz nu l-ar fi acceptat.

Nu este de mirare că au evoluat așa lucrurile, pentru că după Karl Barth și Karl Rahner, care au mai prezentat o anumită consistență și congruență cu teologia Scripturii și a Părinților Bisericii, între teologii cei mai proeminenți numai Wolfhart Pannenberg mai prezintă aceeași considerație și consistență logică, să nu cadă într-o formă subtilă de politeism. Dar, să privim puțin la istoria Trinitarianismului social.

Modul Părinților bisericii de a face teologie a fost să plece de la Scripturi. Astfel, deși ei au dat formă doctrinei Trinității, trinitarianismul lor n-a fost social. Ei nu au operat cu concepte sociale moderne, cum ar fi conceptul de persoană în sens modern. Hypostasis în teologia greacă și persona în cea latină, nu sunt același lucru cu conceptul modern de persoană. Chiar și imagini care par sociale, ca cea a familiei lui Adam, Eva și Set, folosite de Părinții Bisericii, nu funcționează în termeni sociali în teologia lor. De aceea ei au afirmat monarhia Tatălui din la care și Fiul și Duhul vin (pe tema acesta încă persistă neînțelegerea majoră între catolici și ortodocși, legată de filioque), ca principiu al unității în Dumnezeire.

Prima interpretare a doctrinei Trinității în mod explicit social poate fi găsită numai odată cu o schimbare procedurală în teologie, la începutul mileniului doi. În această fază de trecere de la a teologhisi pe baza textelor biblice, la a teologhisi în termeni filozofici, speculativi, călugărul scoțian Richard de Saint Victor (d.1173) a enunțat doctrina Sf. Treimi pe baza ideii că dacă Dumnezeu este dragoste, și Dumnezeu este dincolo de creație, în transcendent, Dumnezeu trebuie să fie o pluralitate de persoane. Altfel, dragostea nu poate exista în singularitate. El a argumentat că dragostea perfectă presupune o trinitate de persoane, pentru exprima atât dragostea mutuală, între două persoane, cât și dragostea împărtășită cu o a treia. Tomas Aquinas a respins această abordare ca ne-originând în revelația divină și forțând o asemănare nepotrivită între Dumnezeu și om.

La scurtă vreme după Richard a venit Joachim de Fiore (d.1202), un alt susținător al trinitarianismului social, călugăr cistercian în Italia (Corazzo) a susținut chair că există o succesiune a lucrării Trinității în istorie care va culmina într-o trezire spirituală prin revărsarea Duhului care după calculele lui trebuia să înceapă cam în 1260 d.H., și se va forma Ecclesia Spiritualis. El a fost condamnat de catolici la Conciliul al patrulea de la Lateran (1215).

Ideea trinitarianismului social a trecut în penumbră (deși anumite nuanțe se găsesc cum ar fi la Contele Zinzendorf și Jonathan Edwards, de exemplu) până a fost preluată din plin de Idealismul britanic (mijocul sec. XIX, începutul sec. XX), deși în cadrul acestuia, până la urmă tendința a fost să transforme ideea că Dumnezeu e Persoană în aceea că Dumnezeu este elementul rațional fundamental din univers. Fondatorul Socialismului Creștin în Anglia, F. D. Maurice, de asemenea a preluat trinitarianismul social nu atât de mult să se ocupe de doctrina Trinității, cât să fondeze în ea teoria lui socială.

Ulterior, trinitarianismul social a fost preluat din plin de mișcarea din jurul publicației Lux Mundi în cercuri anglicane. Unii din reprezentanții acestei mișcări au afirmat că atunci când creștinismul atribuie personalitate lui Dumnezeu, nu o face în sensul de a afirma că Dumnezeu este o Persoană, ci Dumnezeu este trei Persoane. Susținut de diferite forme de personalism (a lui Stăniloae, mai ales de tip francez), trinitarianismul social a continuat să câștige o influență tot mai remarcabilă, și nu va fi încetinit decât de Karl Barth și Karl Rahner, care au arătat că nu se poate aplica conceptul modern de persoană la teologia Părinților Bisericii fără a o sfârși într-o formă de tri-teism.

Desigur, controversa nu s-a încheiat, Barth și Rahner sunt criticați intens de Moltmann, care este în bună măsură susținut de o reacție împotriva individualismului vestic. Și astfel, ideea că relațiile sunt ceea ce definesc o persoană, mai degrabă decât conținutul substanțial (substanță divină sau umană, dacă există așa ceva) al acestora a devenit tot mai populară. Cu aceasta, însăși valoarea intrinsecă a persoane umane se diminuează.

Wolfhart Pannenberg, în teologia contemporană, mai dă destulă considerație atât Scripturii cât și teologiei Părinților Bisericii, ca să afirme că concepția Trinitară despre Dumnezeu se aplică în mod unic la Dumnezeu, și nu este altceva decât o formă concretă, specifică creștinismului, de monoteism. Acestea fiind zise, trinitarianismul social al fr. Țon, deși nu cu totul conturat încă, din cât pot vedea eu, suferă de deficiențele oricărui trinitarianism social contemporan. Următoarele ar fi cele mai semnificative:

• Nu are o bază Scripturală. Isus a venit pe fondul VT, a afirmat Legea și Proorocii, și orice formă de trinitarianism care nu dă socoteală de Shema Israel a VT, și în general de monoteismul VT, este inconsistent cu Scriptura.  Nu este de mirare că Iosif Țon dă prioritate Evangheliilor în citirea Scripturii, mai precis, Evangheliei după Ioan când este vorba de a înțelege relațiile în Sf. Treime, și preferă să citească Scriptura într-un mod uni-dimensional, decât ca întreg.  Dacă ar citi-o ca întreg, inclusiv VT, toată schema lui teologică cu implicațiile spiritualității pe care o promoveazaă s-ar prăbuși. 
• Compromite transcendența lui Dumnezeu, prăbușind întreaga Sf. Trime în creație. Totuși, Dumnezeu este sfânt, o lumină pe care nici un om nu o poate vedea, și nu se poate apropia. Noi ne-am apropiat de Dumnezeu în Hrisos, prin Duhul, pentru că cine a „văzut” pe Hristos a văzut pe Tatăl. Și această vedere este lucrarea Duhului. Oricum înțelegem părtășia cu Sf. Treime, în momentul în care am intrat în „societatea lui Dumnezeu,” încă de pe acum, înainte de transformarea creației, transcendența lui Dumnezeu este compromisă, noi am devenit „ca Dumnezeu,” chipurile, după cum a ispitit deavolul pe om de la început. Dar omul a fost, și va rămâne pentru eternitate, chiar și în cerul și în pământul nou, creatură. Eternitatea noastră nu va fi niciodată intrinsecă în noi, ci va depinde întodeauna de Dumnezeu, singurul care este veșnic, și de „locuirea” lui Hristos în noi, prin credință, care este o lucrare a Duhului. Este divin să ne smerim înaintea lui Dumnezeu, ca și creaturi ai lui, înainte să ne smerească El!
• Inconsistență conceptuală, mai ales cu privire la conceptul de persoană. Grefând concptul modern de persoană peste cel de patristic de ipostas sau persona, trinitarianismul social este inconsistent cu el însuși ne mai fiind capabil să explice unitatea din Dumnezeire. Concepte ca perihoreza nu sunt suficiente. Nu există nici un teolog care să opereze cu o concepție socială a Sf. Treimi, care să fi fost în stare să ofere un cocept de „persoană” care să fie consistent.

Eu nu afirm că o teologie trinitară de tip „social” nu este posibilă. Eu afirm că nu există, și înainte de a încerca să se pună în practică așa ceva, atât cu privire la o învățătură despre creșterea spirituală a credinciosului, cât și cu privire la sociaetate sau la biserică, aceste inconsistențe ar trebui adresate, ca să nu ieșim din sfera Evangheliei lui Hristos.