Până aici am încercat să argumentez într-un sens general că experiența omului cu Dumnezeu (sau în alte religii, cu divinitatea) este izvorul teologiei. Când încercăm să privim această afirmație mai îndeaproape, lucrurile se complică. De fapt, idea de „experiență” în sine este extem de diversă, în particular dacă considerăm multiplele ei sensuri în filozofie. Pe de altă parte, așa după cum afirmă și Paul Tillich, problema experienței nu poate fi evitată și a fost întotdeauna parte din discuția metodei în teologia sistematică.1 În particular, discuția experienței de tip religios este controversată. Pentru a ne orienta pe harta complexă a experienței umane și a încadra în aceasta experiența noastră cu Dumnezeu, propun să considerăm trei aspecte: experiența de tip fenomenologic-natural, experiența de tip intuitiv-mistic și expereința de tip experiment-obiectivă.

Dimensiunea fenomenologic-naturală a experienței umane

Fă un exercițiu: încearcă să izolezi și să scrii într-un paragraf prima ta memorie din viață. Care este și când s-a petrecut? Mie îmi este destul de greu să o localizez în timp cu exactitate pe a mea, dar cred că trebuie să fi avut doi sau trei ani. Stăteam în picioare pe un pat care era așezat lângă un geam dublu. Geamul interior se deschidea, rotindu-se în balamale. Cum te uitai pe geam afară, era o uliță a satului care ducea în sus, pe deal, pe lângă cimitir. Cum am deschis geamul interior cam la 45 de grade, lumina de afara s-a reflectat în el, și ulița de afară cu toată imaginea înconjurătoare se vedea în geamul deschis. Era o imagine în care puteai distinge tote lucrurile, dar nu atât de clar ca într-o oglindă. Totul era difuz, de un auriu transparent, probabil de la lumina apusului de soare. Mi s-a părut fascinantă lumea aceea din geam, și deodată mi-am dorit atât de mult să intru în ea, dar oricât am apăsat cu nasul pe sticla geamului, nu era posibil!

Uitându-mă înapoi, din perspectivă, îmi dau seama că am învățat extraordinar de multe lucruri privind la lumea reflectată în geam, fără să le conceptualizez în cuvinte. Desigur, nu din acel eveniment singular, ci conjugat cu o mulțime de alte trăiri. Pot conceptualiza în cuvinte acum. Am învățat despre lumi reale și virtuale, am învățat ce este o oglindă, ce înseamnă să-ți fie dor după o trăire mai împlinită (cel puțin așa părea!). Am învățat ce înseamnă frustrarea, că eram mic, că eram naiv, etc.. Nu am avut atunci cuvinte pentru toate acestea, și de fapt dacă vreau să pun toată experiența aceea în cuvinte acum, am nevoie de cât mai multe propoziții, dacă vreau ca descrierea să fie cât mai completă. Sigur, conlocutorii mei cărora le descriu acest eveniment, trebuie să fi avut trăiri destul de similare ca atunci când le povestec, să mă înțeleagă, sau într-un fel să (re)trăiască cu mine acest eveniment.

Am mai trăit/experimentat/experiat2 multe de atunci... Am învățat să cobor din pat, să cobor scările și să ocolesc casa, ca să merg pe ulița adevărată, nu cea din geam. Să îmi fie frică de cimitirul alăturat, și apoi să mă joc cu prietenii în el, în iarba mare dintre morminte, în parfumul florilor sălbatice... Am învățat să scriu, să citesc. Am învățat că daca la apusul soarelui întind mâna stângă lateral spre soare, mâna dreaptă întinsă lateral în partea opusă va ținti spre răsărit și fața îmi va fi spre nord, și că nordul este întotdeauna în sus, pe orice hartă... Până într-o zi, când am asistat la prelegerea unui profesor din Africa, care a proiectat pe ecran o hartă a pământului cu Africa în sus (scrierea zonelor și a localitaților de pe hartă se putea citi normal, nu era cu susul în jos!). El a decis să deseneze harta cu sudul în sus pentru că, a spus el cu tâlc, s-a săturat să fie tot alții deasupra, și ei, africanii, să fie tot dedesupt. Am priceput atunci că unele lucruri pe care le-am învățat sunt convenții stabilite de noi (Cine sunt „noi”? Cei ce au puterea?), și se pot schimba.

Un alt lucru pe care l-am învățat/observat/trăit este că soarele se mișcă în jurul pământului, pentru că dimineața vine de la un capăt al orizontului și se duce până la celălalt, numai ca dimineața următoare să re-apară în (aproximativ) același loc. O, nu! Mai târziu m-am corectat pentru că am învățat că de fapt era tocmai invers: pămîntul se rotește în jurul soarelui, mișcarea corpurilor cerești e relativă, și numai mi s-a părut mie că soarele se învârte în jurul pământului!

Am mai trăit și învățat de atunci multe alte lucruri! Că dragostea și dorul neîmplinite rănesc, dar cu răbdare rana se vindecă și creștem mai mari și mai înțelepți după ea. Am învățat că suma pătratului catetelor unui triunghi dreptunghic este egală cu pătratul ipotenuzei. Că cei în vârstă mor, și uneori chiar cei tineri. Că daca mă duc singur pe faleza Dunării, în atmosfera aproape magică creată de apusul soarelui reflactat în apa care curge domol, pot vorbi cu mine însumi mult mai bine decât când sunt în zgomotul din tribună la meciul de fotbal. Ba chiar am învățat că acolo, în singurătate pe faleza Dunării, cineva „de dincolo” îmi „insuflă” lucruri în suflet și mă învață mai mult decât pe dobitoacele pământului (Iov 35:10-11). Fiecare din noi am putea adăuga atât de multe la această listă!

Prin dimensiunea fenomenologic-naturală a experienței umane mă refer la experiența vieții de zi cu zi, așa cum o trăim în mod natural. O mulțime de aspecte sunt diferite de la om la om, de la cultură la cultură, de la secol la secol. Creem obiceiuri și sisteme de referință, numai ca mai târziu să constăm că sunt altele mai bune, și să le abandonăm pe primele în favoarea celor noi. Și totuși, toți, împreună, am creat un spațiu comun al experienței umane în care comunicăm, trăim, construim și dărâmăm, facem legi, ne felicităm și ne răsplătim unii pe alții, ne rănim, ne ucidem, ne judecăm și ne condamnăm, uneori chiar la moarte și executăm sentința. Iubim și aspirăm la o viață mai bună, naștem, creștem, ne educăm, ne prostim, îmbătrânim, murim. Este lumea ca experiență imediată, în care trăind împreună, ne formăm un spațiu comun în care ne raportăm la ea, și unii la alții.

Există anumite trăsături în om care îl deosebesc de celelalte viețuitoare de pe pământ. Fără a fi comprehensiv, putem spune că una este capacitatea de a comunica prin cuvinte. Întregul regn animal în afară de om este „lumea celor care nu cuvântă.” O alta, a fost pusă de Walsh and Middleton astfel:

Ființele omenești sunt ființe cu viziune. Aceasta nu înseamnă simplu că avem ochi. Și animalele au ochi. Ci asta înseamnă că noi suntem ființe care trăim viața în lumina unei perspective pe care ne-o formăm, a unei viziuni asupra vieții. Animalele nu au nevoie de o astfel de perspectivă, pentru că sunt conduse de instinct. Oamenii aleg în viață, și ei aleg în funcție de perpsectiva pe care o au.3

O perspectivă asupra vieții nu este un sistem de gândire, cum ar fi teologiile sau filosofiile, precizează autorii.4 Cel mai bine înlegem o astfel de perspectivă când o vedem întrupată în felul în care oamenii o trăiesc. O perspectivă este un fel de a privi lucrurile, un tipar prin care percepem realitatea. Adaug eu, un astfel de tipar cuprinde nu numai ce experimentăm prin fenomene imediate, ci aspecte pe care le anticipăm sau le intuim. Aceasta ne conduce către un domeniu mai extins al experienței umane, acela pe care eu l-am numit intuitiv-mistic.

Dimensiunea intuitiv-mistică a experienței umane

Nu cred că sunt singurul căruia i s-a întâmplat să încerce ore întregi să pună împreună un puzzle, numai să constate că ultimele două sau trei piese lipsesc. O singură dată am avut răbdarea să rezolv un puzzle de 500 de piese. Dacă două piese lipsesc dintr-un astfel de puzzle, asta înseamnă cam 0.4%. Chiar fără cele două piese, intuitiv, privesc la imaginea completă. Sau, mă gândesc la jocurile din revistele de copii care au o pagină plină de puncte (sau de numere), pe care dacă le conectezi cu o linie într-o anumită ordine, obții o imagine pe care nu ai fi văzut-o imediat, dacă te uitai doar la punctele negre pe hârtia albă. La timpul acestei scrieri, expresia „connect the dots” e la ordinea zilei în Statele Unite. Cum se face că înainte de atacurile de la 9/11 nimeni nu a „conectat punctele” să vadă imaginea adevărată și să își dea seama de nenorocirea care vine? Cum se face că înainte de colapsul economic în mijlocul căruia ne aflăm nimeni nu a „conectat punctele” să vadă adevărata situație și să o prevină? Acesta este un tip de intuiție.

Există și un alt tip de intuiție de natură spirituală. Pe baza experienței vieții (fenomenologic-naturale discutate mai sus), pe pagina vieții, vedem mulțimea de puncte negre. Le conectăm. Obținem o imagine. Ne dăm seama că e distorsionată, și viața nu are sens deplin. Încercăm să le conectăm diferit. Le re-aranjăm, le ștergem, le conectăm din nou. Ceva lipsește! Omul este o ființă spirituală și interpretarea vieții prin amputarea acestei dimensiuni este reducționistă și distruge însăși semnificația vieții. De aceea Schleiermacher a afirmat că religia nu este rezultatul fricii de moarte, de divinitate, un sistem moral sau un sistem metafizic (veizi secțiunea anterioară). Toate acestea fac parte din manifestarea religioasă. Dar la origine, religia există pentru că omul nu are doar cinci sensuri așa cum a definit Aristotel,5 ci omul are și un simț, un organ al spiritualității care poate fi dezvoltat sau se poate atrofia.

Potrivit cu înțelegerea iudeo-creștină despre om, acest simț este în noi, pentru că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Mulți oameni astăzi, neagă dimensiunea spirituală a omului, și afirmă un proces de secularizare, de desacralizare a lumii, în particular în lumea vestică. Se poate argumenta că dacă lumea vestică se de-creștinează, aceasta nu înseamnă că devine mai puțin religioasă, dar nu este obiectivul nostru să ne ocupăm de acest aspect aici.

Dimensiunea intuitiv-mistică a experienței umane, după cum arată numele propus, nu are numai aspectul intuitiv, care pleacă dinspre om spre divinitate, prin intuiție, ci îl are și pe cel al inițiativei divine. În tradiția iudeo-creștină faptul că Dumnezeu ia inițiativa și îl întâmpină pe om este atât de evident încât nici nu mai necesită argument. Dumnezeu a creeat, l-a căutat pe Adam, l-a cercetat pe Avraam, a cercetat prporul Israel în Egipt, a vorbit în multe feluri prin profeți și la urmă... a vorbit prin Fiul (Evr 1:1). Amintesc și două promisiuni ale Mântuitorului care afirmă că Dumnezeu continuă să vină la noi, măcar pentru frumusețea lor: „Nu vă voi lăsa orfani,” și „noi vom veni la el, și vom locui împreună cu el” (Ioan 14:18, 23). Trăirea te tip intuitiv-mistic nu este o excepție pentru creștini ci este norma. De ce o numesc mistică? Pentru că, „după cum este scris: «Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa Sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.» Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Cor 2:9-10, 3:16, etc.)

Fiecare om, fără nici o excepție, are experiențe și în această dimensiune.  Pentru creștini, trăirea în această dimensiune fiind locuiți în sufletul lor de Dumnezeu (Duhul lui Dumnezeu) este normă de viață. Cât despre cei ce caută să cultive această dimensiune a vieții lor fără Dumnezeu, nu ne rămâne decât să întrebăm, pe ei cine îi locuiește? Poate dacă acordăm atenție celui de-al treile tip de experiență propus spre explorare, vom înțelege mai bine procesul de de-creștinare din lumea vestică și o oarecare negare a acestei dimensiuni.

Dimensiunea experimental-obiectivă a experienței umane

Acestă abordare a experienței umane a fost conturată relativ recent în istoria cunoașterii, odată cu revoluția științifică și stabilirea bazelor științei moderne. Un experiment este un procedeu de cercetare în știință care este repetabil și este folosit pentru validarea sau invalidarea unei ipoteze. În principiu, cel ce conduce experimentul trebuie să nu interfereze cu acesta. Compromiterea obiectivității unui experiment compromite validitatea acestuia. Obiectul acestei dimensiuni a experienței este universul înconjurător, inclusiv omul, care devine obiectivizat și exprimat în categoriile comunicării umane. Efectul pozitiv extraordinar al acestei abordări a realității îl trăim în toate descoperirile științei și în aplicabilitatea lor în viața de zi cu zi, care ne face viața atât de comfortabilă. Acest fel de abordare a realității progresează continuu, dar cu tot succesul și dominanța lui în perioada modernă, are și limite inerente. Ca să ne dăm seama de aceste limite, putem compara fizica newtoniană cu cea quantică.

Pe baza experimentelor verificabile la nivel macroscopic, Sir Isaac Newton (1642-1727) a pus bazele mecanicii clasice sau newtoniene. Pe baza acastei mecanici construim poduri și mașini, calculăm poziția corpurilor în spațiu ca să trimitem un om pe lună, și în general omul și-a îmbunătățit condițiile de trai la nivel fără precedent în istoria sa. Cu toate acestea, când principiile mecanicii newtoniene au fost aplicate la nivel microscopic, au rezultat o serie de anomalii experimentale care nu au putut fi explicate pe baza principiilor acestei mecanici. Efortul de a explica aceste anomalii a dus la formularea teoriei relativității de către Albert Einstein, care constituie un mod nou și diferit de abordare și înțelegere a mecanicii și electrodinamicii lumii subatomice. La rândul ei, această teorie are aplicații practice palpabile de fiecare dată când aprindem o lumină alimentată de energie produsă prin fisiune nucleară, de exemplu. Dar și această abordare are limitele ei. Ca să exemplific din nou, pe baza cunoștințelor și abilităților științifice actuale, nu putem explica natura luminii, deoarece experimental, în unele circumstanțe lumina se comportă ca o serie de particule iar în altele ca o undă. De fapt, pe baza cunoștințelor curente intuim că în acestă dimensiune cunoașterea umană va fi limitată în ultimă instanță pentru că la nivel quantic distanțarea obiectivă dintre subiectul și obiectul experimentului devine imposibilă. Pur și simplu la un moment dat nu mai avem instrumente de măsură care să măsoare fenomenele quantice fără ca interferența lor în acestă măsurare să determine în mod fundamental rezultatul experimentului.

Există un alt aspect major aici, care are conexiune directă cu subiectul nostru. Prin definiție, prin faptul că această abordare obiectivizează realitatea și o reduce la conținutul intrinsec al obiectului studiat, dimensiunea spirituală a realității este negată. Cu o singură excepție: dacă divinul, sau Dumnezeu ar fi circumscris lumii studiate, și supus metodelor noastre de testare. Singurul dumnezeu care ar putea exista în acest caz, ar fi un dumnezeu care se raportează la universul creat ca în panteism sau panenteism. Creștinismul clasic, însă, îl înțelege pe Dumnezeu ca fiind transcendent creației. Relația lui Dumnezeu cu creația prin Cuvânt și prin Duhul sunt parte majoră a studiului teologiei, și ne vom preocupa cu ele pe parcursul studiului. Pentru moment, remarcăm că tocmai această observație a fost făcută de matematicianul și filozoful englez Alfred North Whitehead (1861-1947) în paralel cu enunțarea teoriei relativității de către Einstein.

La teoria relativității a lui Einstein, Whitehead a prezentat o teorie alternativă, obiectând că teoria lui Einstein este pre-condiționată ideologic către materialism din start, pentru că presupune că în formele ei intime lumea în care trăim este compusă din particule discrete, și poate fi obiectivizată. În acest caz, am exclus nu numai divinitatea din ea printr-o decizie a-priori, ci limităm și felul în care formele variate de viață trăiesc în ea.

Ca alternativă, Whitehead a propus că lumea în care trăim este într-un flux de schimbare continuă pentru că nu este compusă din particule materiale discrete ci din „ocazii ale experienței,” quantificabile, discrete6 Astfel, după Whtehead, lumea în care trăim nu este strict materială ci „experiențială” sau „trăibilă,” o entitate vie în flux continuu în natura ei. Realitatea însăși este un process în devenire.7 Astfel, Whitehead a pus bazele Filozofiei procesului (process philosophy) folosită și de Teolgia procesului (process theology),8asupra căreia vom reveni pe parcursul acestui material, când discutăm diferite concepte despre Dumnezeu.9

Abordarea de tip experiment-obiectivă a realității este relativ simplă (dar nu simplistă) și eficientă când avem de-a face cu un anumit tip de procese ca cele mecanice, fizice, chimice, pentru care avem sau putem creea instrumente de cercetare. Ce se întâmplă, însă, când studiem aspecte ale realității cum ar fi fenomenele sociale sau istoria? Și aici, această abordare ajută. Ne ajută să adunăm date, fapte, sau în cazul istoriei, artifacte. Ne ajută să quantificăm să datăm obiecte. Chiar și în procesul interpretativ ne ajută să creem teorii, tipare de referință, procedee de investigare. Este clar că intrepretarea, totuși, în acest caz este mult mai condiționată ideologic decât în primul caz.

Ultimul aspect pe care îl subliniem aici este că cele trei dimensiuni ale experienței umane propuse de mine nu trebuie gândite separate unele de altele în studierea experienței religioase, și în particular în cadrul teologiei creștine și al experienței creștine. O astfel de separare nu poate fi făcută fără implicații extrem de negative pentru teologie. Ele trebuie abordate împreună, holistic, pentru că aceasta este însăși natura realității – așa le trăim.

Toți oamenii accesează realitatea în primul rând în dimensiunea fenomenologic-naturală. Polarizarea de regulă se petrece între cea experiment-obiectivă și cea intuitiv-mistică. Înclinarea balanței în direcția experimental-obiectivă neglijând trăirea de tip intuitiv-mistic tinde fie spre materialism sau spre diluarea religiei într-o formă de umanism. Înclinarea balanței spre latura intuitiv-mistică duce spre anarhism carismatic, care a produs tot felul de tragedii în numele religiilor, inclusiv în numele creștinismului. Efectele mai concrete ale înclinării balanței într-o direcție sau alta în creștinism vor fi abordate pe parcurs.

Ca toate religiile, creștinismul există ca religie din cauza unor lucruri care s-au întâmplat între oameni.  De fapt, ele s-au întâmplat în istoria în tradiția poporului evreu, între care s-a născut și a trăit Isus în exclusivitate.  El însuși a declarat că a venit la „oile pierdute ale casei lui Isarael.”  În această tradiție, cei ce au umblat cu el, au sfârșit-o proclamând-ul ca Mesia al evreilor, și ca mântuitorul întregii lumi. Tradiția creștină face anumite afirmații despre Isus și semnificația lui pentru întreaga omenire.  Orice altceva învață creștinii, de la bun început a a fost foarte important pentru ei să depună mărturie despre ceea ce au trăit.  Ideea că cei ce au fost cu Isus au devenit martori ai lui a fost crucială în creștinism de la început.  Isus însuși a spus „voi îmi veți fi martori” (Fap 1:8).  De fapt, cu sinuciderea lui Iuda iscarioteanul, cei unsprezece au fost convinși că locul lui trebuie luat de un altul. Criteriile lor pentru a-l înlocui pe Iuda au fost să fi fost cu ei pe timpul activității publice a lui Isus, de la botezul lui până la înălțare, ca să poată fi martor a acelor evenimente (Fap 1:21-2).   Când a scris despre aceste evenimente evanghelistul Luca spune că a cercetat în detaliu cele petrecute între ei (Luca 1:1), iar Ioan spune că a scris despre „ce au văzut, ce au auzit ce au pipăit” (1 Ioan 1:1).

În încheiere, pentru că ideea mărturiei este atât de importantă în creștinims, este important să subliniem că ceea ce am primit în Scripturi ne-a fost dată prin primsma experienței immediate, naturale, ori ca să folosim tiparul interpretativ propus de noi, prin prisma experienței de tip fenomenologic-natural.  Sunt toate acestea credibile?  Nu este obiectivul nostru să tratăm acest subiect aici, ci cele presentate sunt suficiente să ne conducă la pasul următor: considerarea caracterului fundamental trinitar al experienței cu Dumnezeu în creștinism.

• 1. Paul Tillich, Systematic Theology vol 1., (The University of Chicago Press, 1973), 40. Veizi discuția lui despre tipuri de experiență în filozofie și experiența mistică ca obiectiv al teologiei sistematice.
• 2. „Experiat” este un cuvânt propus de Dumitru Stăniloae să exprime trăirea realității de dincolo de noi înșine ca persoane. Pentru creștini, acesta este sfera în care trăim prezența inefabilă lui Dumnezeu. Veizi de exemplu Dan Chițoiu, „Personal Reality and Understandings of Freedom,” Journal for Interdisciplinary Research on Religion and Science, nr. 4(2009):131-2.
• 3. Brian J. Walsh and J. Richard Middleton, The Transforming Vision: Shaping a Christian Worldview (Downers Grove: InterVarsity Press, 1984),31
• 4. Walsh and Middleton, Transforming Vision, 17.
• 5. De fapt, oamenii de știință nu sunt de acord că omul (și chair animalele – veizi de exemplu studiile despre simțul magnetic al animalelor) are doar cinci simțuri.
• 6. Alfred North Whitehead, Process and Reality. Corrected edition edited by David Ray Griffin and Donald W. Sherburne (New York: The Free Press, 1985). Lucrarea conține Prelegerile Gifford prezentate la universitatea Edinburgh în 1927-8.
• 7. Gosh! Cum se zice chestia asta pe românește? HELP! Îmi trebuie un dicționar de filozofie românesc actualizat.
• 8. Pentru un sumar al Teologiei proces veizi John B. Cobb Jr. ”Process Theology” (http://www.religion-online.org/showarticle.asp?title=1489; accesat Decembrie 30, 2010).
• 9. În ciuda unor aspecte noi în process philosophy și process theology, preocupările și elementele lor de bază nu sunt noi ci au fost parte din preocupările filozofice pe care le găsim începând cu filozofii antici ai secolului V-IV î.Hr., Heraclit și Parmenide. Process theology, de fapt, precede sistemul filozofic propus de Whitehead. Pentru o evaluare a teoriei propuse de Whitehead veizi Jonathan Bain, „Whitehead's Theory of Gravity,” Studies in History and Philosophy of Modern Physics 29/4(1998):547-74.