Principiul trinitar în viața bisericii poate fi văzut în aceea că:

Biserica este o lucrare a Cuvântului prin Duhul și o lucrare a Duhului prin Cuvânt

Am văzut în secțiunile precedente că în Scriptură:

• Dumnezeu a creat totul prin Cuvânt și prin Duh („rostind” creația în existență – Gen 1:1)
• Dumnezeu continuă să susțină totul prin Cuvânt și prin Duhul. In particular, prin Duhul, Cuvântul a venit la profeții VT
•  Dumnezeu răscumpără creația (aduce Împărăția) prin Cuvânt și Duh (Duhul întrupează Cuvântul să se nască într-o iesle. Dar Împăratul este respins)
• Ca urmare a lucrării lui Hristos, el se înalță la cer și trimite Duhul, care a născut Biserica, un avampost al Împărăției care, totuși, vine, chiar dacă Împăratul a fost crucificat
•  La înnoirea tuturor lucrurilor Hristos se va întroarce să-și ia poporul, Biserica, mireasa, sfințită prin Duhul și prin Cuvânt (Cuvântul este încă prezent, chiar dacă nu întrupat în Hristos), și atunci va fi „cortul lui Dumnezeu cu oamenii” în noua creație.

Acesta este contextul în care privind la istoria Bisricii de la început, în cartea Faptelor, vedem cum Dumnezeu a născut Bisrica prin Duh și Cuvânt la Rusalii, și a continuat s-o conducă prin Duh și Cuvânt pe tot parcursul istoriei redată acolo. Acesta este felul în care Dumnezeu a continuat să conducă Biserica sa în istorie până la noi, și va continua să o facă până la revenirea lui Hristos.

 Uneori Duhul a condus biserica în direcții neașteptate, așa cum a făcut-o cu Petru, care n-a înțeles că neamurile și evreii formează un singur popor. Ca atare, printr-o vedenie și printr-o manifestare a Duhului cu vorbire în limbi, Petru a fost pus în situația să justifice față de creștinii evrei că și neamurle fac parte cu ei din poporul lui Dumnezeu. Mai târziu, ei au trebuit să decidă dacă neamurile trebuie să practice circumcizia sau nu. În toate aceste evenimente au privit în Scripturi ca să vadă ce a făcut Duhul în trecut, ca să înțeleagă ce face Duhul acum. Dacă citim cu atenție la fiecare pas ce au spus și făcut, vedem referințele lor la Scripturi. Câteva exemple: Fapte 1:16, 20; 2:16, 25; 3:22; 4:25 (chiar când – s-au rugat); 7:22, etc..

În principiu, prin toate frământările prin care au trecut, au pus evenimentele prin care i-a condus Duhul în contextul lucrării lui Dumnezeu ca întreg, în istorie, așa cum l-au văzut în Scripturi, și au decis într-un mod care le-a permis să spună: „s-a părut potrivit Duhului Sfânt și nouă.” În toate acestea, putem vedea importanța cuvântului scris, așa cum l-au avut ei la vremea lor. Isus însuși a apelat la cuvântul scris când a fost ispitit (Matei 4:4, 7, 10). Primii creștini au accentuat că tot ce s-a împlinit între ei, s-a împlinit „după scripturi” (1 Corinteni 15:1-3). Când în Corint s-a ivit controversa legată de cine este mai plin de înțelepciune (ca un dar al Duhului), Pavel sau Apolo, Pavel le-a atras atenția că ce contează este să nu treacă peste „ce este scris” (1 Cor 4:6). La vremea aceea, ei au avut doar scripturile Vechiului Testament, și limitele canonului VT nici măcar nu fuseseră stabilite încă așa cum le avem astăzi.

Așa stând lucrurile, este normal să ne întrebăm care este rolul cuvântului scris în lucrrea lui Dumnezeu în Biserică. Știm din principiul trinitar observat în secțiunea precedeentă despre relația vie, inseparabilă dintre Cuvânt și Duh. Care este rolul cuvântului scris astăzi? De ce ne întoarcem mereu, și mereu la acesta? Și ce semnificație are procesul interpretativ continuu al acestuia? Pentru a înțelege acest lucru trebuie să privim la imaginea de ansamblu a rolului Scripturii în contextul relației dintre Cuvânt și Duh

Poporul lui Dumnezeu are Scripturile pentru că Dumnezeu a vorbit de la început. Moise și proorocii (Vechiul Testament) nu au adus cuvântul de la ei ci au vorbit pentru că Dumnezeu a vorbit. De aceea, adesea când au adus cuvântul profetic ei l-au declarat spunând că „gura Domnului a vorbit” (Isaia 1:20, 34:16, 40:5, 58:14, Ieremia 9:12, Mica 4:4). Cuvântul lui Dumnezeu a venit la noi prin Duhul Sfânt. Astfel, Duhul Sfânt a adus Cuvântul dintotdeauna (2 Petru 1:21), și l-a întrupat în Hristos, care este Proorocul lui Dumnezeu (Fapte 3:22).

Isus Hristos, fiind Cuvântul întrupat, este cuvântul ultim sau deplin al lui Dumnezeu. El ese Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. El este Cuvântul prin care totul a fost creat (Ioan 1:3, Evrei 1:3) și care ține totul în ființă (Coloseni 1:15-16). Ținta proorocilor de dinainte de Hristos a fost Isus Hristos și lucrarea lui mântuitoare (1 Petru 1:11-12). Proorocii de după Hristos privesc tot spre El, și spre împlinirea lucrării lui în creație prin Duhul pe care l-a trimis, căci „mărturia lui Hristos este duhul proorociei” (Apoc 19:10).

Pe măsură ce Cuvântul a venit la noi prin Duhul, acesta a fost scris și păstrat de către poporul lui Dumnezeu, pentru poporul lui Dumnezeu și pentru întreaga lume. Odată ce Cuvântul s-a întrupat și a venit la noi, cei ce au fost în prezența Lui au depus o mărturie credincioasă și credibilă de spre El, și ne-au lăsat în scris ceea ce au trăit (Ioan 20:30-31, Luca 1:1-4, Fapte 1:1, 1 Ioan 1:1-4). Ei au făcut acest lucru cu credincioșie, plătind cu însăși viața lor pentu mărturia făcută. Mărturia lor nu este o simplă relatare biografică, ci o relatare atât a celor ce s-au petrecut cât și a semnificației lor pentru omenire, așa cum le-a dat Duhul lui Dumnezeu. Mărturia primei generații de creștini a fost păstrată în scripturile Noului Testament. Împreună cu Vechiul Testament, ele constituie Scriptura, cartea poporului lui Dumnezeu astăzi, pentru că ele sunt o unitate care țintește spre Cuvântul întrupat, Isus Hristos.

Există o anumită finalitate și o anumită amibguitate a Scripturii.

Finalitatea Scripturii derivă din finalitatea lui Hristos, pentru că Scriptura țintește spre Hristos. Implicit, finalitatea Scripturii derivă din faptul că cea mai bună și mai credibilă mărturie despre Hristos ne este dată de cei ce au umblat cu El și au trăit în preajma Lui. Astfel, creștinii nu cred în revelații noi, în sensul că ar putea fi separate de Hristos, sau un adaos la ce a făcut Hristos. De aceea, Scriptura are, într-un sens, un caracter ultim, final. Creștinii baptiști, și de fapt toți creștinii, fac din Hristos, așa cum ne-a fost revelat în Scripturi, ținta sau subiectul cercetării și al proclamării lor. A face din Scripturi obiectivul studiului și al proclamării noastre nu înseamnă că circumscriem lucrarea lui Dumnezeu la ce s-a petrecut acum două mii de ani ci că privim la Hristos ca să ne identificăm unde suntem noi și să ne aliniem orientarea noastră cu cea a lui Hristos. Duhul este liber și lucrează și astăzi cu putere, dar niciodată în contradicție cu lucrarea lui dintotdeauna, sau în contradicție cu lucrarea lui în Hristos. Ca și creștini, suntem deschiși oricărei lucrări a Duhului, odată ce ne este dată ca venind de la El.

Există și o anumită ambiguitate a Scripturii, și aceasta nu este de mirare. Dacă Cuvântul întrupat nu a fost crezut și primit, nici mărtuia scrisă nu va fi tratată mai bine. Ambiguitatea aceasta este vizibilă prin faptul că uneori nu înțelegem Scripturile, sau chiar există diferențe între creștini și creștini cu privire la ce trebuie și ce nu trebuie inclus în canonul biblic. De fapt, cum am menționat, pe vremea Domnului Isus canonul Vechiului Testament nu a fost stabilit formal, dar problema canonicității Scripturii nici nu a fost ridicată de ucenici și de Isus, din câte știm noi din Noul Testament, niciodată. Ca și în cazul lui Hristos, ambiguitatea Scritpurii nu vine din caracterul ei intrinsec, ci din necredința noastră, a oamenilor. Ambiguitatea aceasta este și rămâne pentru cei ce sunt în necredință, și înlăturată pentru cei ce vin la credință și cresc în ea (Luca 24:25-27, Luca 16:29-31). Astfel, această ambiguitate nu este un handicap, sau o deficiență din partea Duhului care a inspirat Scripturile, ci un dar care păstrează libertatea Duhului, ca să nu fie circumscris literei. Și un dar omului, ca să păstreze libertatea credinței. Totuși, pentru că Duhul și Cuvântul lucrează împreună, după cum ne învață principiul trinitar al întrupării lui Hristos, Cuvântul Duhului este eficient, ne-a nascut din nou, ne curățește și sfințește, și va înfăptui lucrările lui Dumnezeu, căci nici un cuvânt ieșit de la Dumnezeu nu este lipsit de putere (Isaia 55:10-11, Luca 1:37).