O problemă pe care o văd cu mișcarea carismatică este ceea ce aș numi un abuz eschatologic. Este dorința de a trăi acum, în ordinea aceasta a lucrurilor, ca și cum am început să trăim în veacul viitor. Ca și cum prin darurile Duhului, frații și surorile mele carismatice au ajuns să împărățească fără noi! (1 Cor 4:7-8). Astfel, problema mea, ca și baptist necarismatic, dacă în mod implicit așa sunt numit, nu este cu cei ce se fac minuni și unii se vindecă, ci cu cei ce nu se vindecă! Sau, în termenii capitolului precedent, ei trăiesc în ceea ce am numit „a venit deja” al împărăției, fără să considere „nu încă” al împărăției.

Să exemplific, o studenta din clasa de teologie sistematică vine la ore în cărucior pentru handicapați, pentru că o boală nemiloasă și ireversibilă a plasat-o acolo. Ea este carismatică. Și eu. N-am vorbit niciodtă în limbi, n-am vindecat pe nimeni, n-am făcut nimic deosebit, în afară de faptul că am avut „trăirile acelea înalte cu Dumnezeu” cu care se laudă unii, și am propovăduit evanghelia după harul dat mie. Când am început să discutăm despre lucruri „carismatice” ne-am „cuplat” imediat în Duhul, și am putut împărtăși din acea „fericire negrăită” de care vorbește scriptura că o trăiesc cei născuți din nou! Și m-am rușinat, pentru că fericirea ei și instinctul ei de viață, în cărucior fiind, radia de pe fața ei, și se vedea în ea mai mult decât în mine. Și m-am întrebat atunci, dacă împărăția lui Dumnezeu stă în ridicarea ei din cărucior, sau în neprihănirea, pacea, și bucuria care vine din Duhul Sfânt (Romani 14:17). Desigur, împărăția lui Dumnezeu stă în amândouă, și fiecare va veni la vremea ei. Pentru unii, căruciorul pleacă mai devreme, doar ca ei, ca persoane, se ofilească din nou, să îmbătrânească sub ochii noștrii, sau cu noi, și corpul să ne putrezeacă la toți într-un mormânt, dacă nu va veni Domnul mai devreme. Bucuria negrăită vine pentru toți, acum.

„Problema,” când este vorba de minuni și vindecări, este cu „umbra aceea tăcută din căruciorul de handicapați,” pe care pentru o vreme îndelungată am văzut-o prin geamul sau ușa biroului meu, pentru că John avea biroul la etaj, și trebuia să vorbească frumos cu ea, să o roage să aștepte cu răbdare până se întoarce el de la etajul doi. N-am știut niciodată dacă Ann într-adevăr aștepta. N-am văzut-o niciodată ridicând capul de pe piept, deschizând ochii, zâmbind sau plângând, sau măcar dând un semn de viață! N-am văzut-o niciodată plină de viață așa cum a văzut-o John, plină de viață, ca studentă în medicină și vice-președintă a organizașiei London University Christian Fellowship, cu mulți ani în urmă, când s-a îndrăgorstit de ea. La un moment dat, s-a îmbolnăvit inexplicabil de distrofie musculară. A început să piardă mișcarea corpului mai întâi, încet. Apoi memoria... și orice capacitate de a comunica cu lumea exterioară. Ca și cum este un suflet închis într-un trup care nu poate face nimic. Eu nu am văzut-o niciodată dând un semn de viață. Teribil! John a continuat să o iubească, să o îngrijască, să-i vorbească, să o ia cu el în cărucior oriunde mergea, la evenimente, la spectacole... De trei ori și mai mult, spune el, „au cerșit” cu prietenii să fie vindecată. Dumnezeu i-a răspuns cu cuvintele date lui Pavel:

„Mi-a fost dat darul unui handicap ca să fiu ținut conștient tot timpul de limitările mele... La început, nu mi-am dat seama că este un dar, și l-am rugat pe Dumnezeu să-l îndepărteze. De trei ori am făcut-o și el mi-a răspuns: «harul meu îți ese îndeajus; este tot ce îți trebuie. Puterea mea se manifestă în slăbiciunea ta» (parafrazare de Eugene Peterson. Mai mult despre experiența lui John Goldingay poate fi găsit pe pagina lui personală de la www.fuller.edu).

Spune John că de mai multe ori ar fi vrut să întrebe pe Dumnezeu, nu pentru el, ci pentru Ann, de ce Dumnezeu o ține așa, și no o ia la el. Nu a îndrăznit, pentru că a intuit că Dumnezeu i-ar răspunde „Ce fac eu cu Ann este între Ann și mine – tu să taci din gură.”

Din punct de vedere teologic, iluzia este să spui că minunile,vindecările și semnele sunt „norma” de viață pentru noi astăzi, fără să faci nici un discernământ între situație și situație. Să aduni pe toți la un serviciu de vindecare, după care unii se vindecă și unii nu se vindecă, și apoi să adaugi că cei ce nu s-au vindecat a fost din cauza necredinței lor. În măsura în care nu este făcut acest lucru în neștiință sau naivitate, aceasta este blasfemie.

Și mai ciudată este ideea școlii de vindecare. Ca și cum Duhul lui Dumnezeu ar putea fi determinat să lucreze prin maipulări omenești. Toți ce ce fac astfel de lucruri au și rateuri. Așadar, ei și-au făcut o teolgie care să dea socoteală pentru rateuri. Unii din ei vorbesc despre un fel de „margine de eroare,” ca și cum Dumnezeu nu ar fi cu totul adevăr. Acestora le vorbește situația întâlnită de apostoli în Samaria, unde Simon, un vrăjitor făcea semne și minuni atât de mari, încât unii au spus că le face cu puterea lui Dumnezeu cea „mare.” Când s-a convertit și a fost botezat, a văzut că Duhul Sfânt vine prin punerea mâinilor. Așadar, a fost gata să dea de bani, numai să aibă și el puterea să vină Duhul când își pune mâininle peste oamnei (Fapte 8: 9, 17-24). Aceștia sunt astăzi adepții școlilor de vindecare.

În scripturi și în practica bisericii puneriea mâinilor înseamnă identificare. De aceea noii credincioși sunt primiți în biserică prin punerea mâinilor, însemnând că biserica se identifică cu ei și ei cu biserica, și devin parte din trupul lui Hristos. Desigur, actul exterior este doar partea vizibilă a unui întreg realizat de Duhul Sfânt. „Noi toți am fost botezați cu un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci...” (1 Cor 12:13). De aceea Duhul a venit în același fel, prin vorbire în limbi în Ierusalim și Samaria, încât Petru și ceilalți au văzut că și evreii și neamurile alcătuiesc un singur trup (Fapte 11:13-18). Nu este nici o tehnică omenească sau spirituală la mijloc. Nu este nimic ce se poate învăța într-o școală de vindecare. Noi, oamenii, predicăm evanghelia, și chemăm pe alții la Dumnezeu. Cei ce cred, îl primesc pe Dumnezeu și împărăția lui Dumnezeu vine în ei, ca și în noi toți copiii lui Dumnezeu. Aceasta este o lucrare a Duhului. Uneori, aceste puteri ale împărăției se manifestă în exteriror prin ceea ce noi, oamenii numim minuni și semne. Este prerogativa Duhului să se manifeste astfel sau nu, nu a noastră, a oamenilor! În special la începutul bisericii, aceasta a fot mărturia Duhului în paralel cu cuvântul predicat de apostoli (Fapte 5:32). De aceea, atât de des se spune în Fapte nu că apostolii făceau semne și minuni, ci că prin ei se făceau semne și minuni, ca mărturie paralelă a Duhului la proclamarea lui Hristos și a împărăției lui (Fapte 2:22, 43, 4:30, 5:12, 15:8).

Nu este treaba baptiștilor să manndateze într-o mărturisire de credință dacă anumite lucrări ale Duhului au încetat sau nu, dacă trebuie să se manifeste și astăzi ca în trecut sau nu. Este prerogativa Duhului! Noi doar proclamăm, așteptăm mărturia Duhului, și constatăm! Nici un creștin întreg la minte nu va spune că Dumnezeu nu lucrează cum voiește, nici cei mai înfocați cesaționiști. De aceea, mărturisirea de credință baptistă nu este nici cesaționistă, nici prescriptivă (în sensul de a prescrie cum trebuie să se manifesteze Duhul prin semne, minuni, și vindecări) în privinșa lucrării Duhului Sfânt.

Într-un fel, este de așteptat ca împărăția să se fi manifestat cu putere mare când Împăratul, Isus, a fost pe pământ între noi, și în același fel între apostoli. Ei nici măcar nu aveau scriptura Noului Testament, ca noi astăzi. Pe de altă parte, nu avem dreptul să mandatăm că Duhul nu mai lucrează la fel astăzi, pentru că avem scriptura NT. Este prerogativa Duhului cum lucrează în privința semnelor, minunilor și vindecărilor.

Cât despre cei bolnavi între noi, scriptura este de asemenea clară, inclusiv dacă o boală este cauzată de păcat (Iacov 5:14-16). Să ne rugăm. Să ungem cu undelemn și să ne rugăm împreună cu prezbiterii bisericii. Să ne mărturisim păcatele unii altora și să ne rugăm pentru iertare și vindecare, ca să fim vindecați. De asemenea, de fiecare dată când venim la cină, să ne cercetăm pe noi înșine, ca nu cumva să fim neputincioși și bolnavi pentru că nu luăm în serios relația noastră cu Dumnezeu, și nu trăim în sfințenie! (1 Corinteni 11:28-34). Dar toate acestea se întâmplă în biserica locală, nu trebuie să mergem până la marginea pământului să învățăm vre-o tehnică de vindecare. Nu toate bolile sunt cauzate de un păcat imediat (Ioan 9:2-3), și nu toate bolile se vor vindeca. Este prerogativa Duhului dacă să manifesteze împărăția pe loc, în mod vizibil și audibil sau nu. În cazurile când unii se vindecă, să meargă la medic și să confirme (Marcu 1:44).

Să închei această secțiune recapitulând:

• Cu venirea lui Isus, Cuvântrul întrupat, a venit împărăția lui Dumnezeu
• Cuvântul este proclamat și Duhul coboară în cei ce cred, născându-ne din nou și botezându-ne pe toți în trupul lui Hristos (veizi toată discuția anterioară despre principiul trinatar al lucrării lui Dumnezeu în creație)
• Împărăția a venit, dar nu este o revărsare deplină a ei peste întreaga creație până va reveni Împăratul. Este, totuși, o revărsare deplină în inimă
• Minunile, semnele, și vindecările sunt manifestări ale împărăției încă de pe acum. Este prerogativa Duhului când și cum se petrec
• Minunile, semnele și vindecările nu sunt pentru cei ce nu cred ci pentru cei ce cred, ca o mărturie exterioară, obiectivă a Duhului, și ca o manifestare a dragostei lui Dumnezeu pentru cei ce suferă. Ca și cum Duhul nu are răbdare să ne vadă în suferință și vrea să se reverse peste toată creația, dar nu face până va reveni Împăratul, Isus Hristos
• Eroarea ne-carismaticilor este să spună că nu se petrec, și să nu stea în așteptare
• Eroarea carismaticilor este să spună că întotdeauna se pot petrece și să încerce să manipuleze Duhul Sfânt prin tehnici omenești