Toate vorbirile și încercările noastre de a-l exprima pe Dumnezeu sunt încercări sortite eșecului, dacă le gândim în mod absolut. Ele sunt, totuși, suficiente pentru a comunica ce avem nevoie a comunica, complectarea sau înțelegerea deplină o dă Duhul lui Dumnezeu, și nici nu acum, ci atunci când vom cunoaște în chip desăvârșit, după cum și noi am fost cunocuți pe deplin de Duhul lui Dumnezeu (1 Cor 13:12). Așadar, când vorbim de asemănări și diferențe între limbajul despre Dumenzeu și cel despre om, trebuie să fim foarte atenți și să clarificăm amândouă aceste aspecte.

La începutul studiului nostru am văzut că Dumnezeu a creat rostind Cuvânt prin Duhul. Cuvântul și Duhul sunt Dumnezeu aducând în existență, energizând și dând formă și viață creației. Prin Scripturi, intuim că există o anumită dinamică a vieții în Dumnezeu într-un fel, asemănătoare vieții din noi. De exemplu, apostolul Pavel spune că după cum duhul nostru cercetează lucrurile adânci ale ființei noastre, care nu sunt cunoscute de nimeni decât de noi înșine, tot așa, Duhul lui Dumnezeu cercetează lucrurile adânci ale lui Dumnezeu (1 Cor 2:11). Am putea continua analogia spunând că după cum în noi, duhul, suflarea noastră, dă sunet cuvinele noastre, tot astfel Duhul, Suflarea lui Dumnezeu dă viață Cuvântului. Aceasta este baza întrupării lui Hristos. Totuși, trebuie să considerăm limitele analogiei și în ce fel Dumnezeu este diferit de noi.

Una din diferențele capitale în felul acesta de a vorbi despre Dumnezeu și om este faptul că în noi, cuvântul nostru și suflarea noastră nu ne conțin pe noi cu totul, și uneori chiar există discrepanțe între ce suntem noi și ce exprimăm în afară. De fapt, cu cât suntem mai păcătoși, mai neputincioși, și uneori mai mincinoși, cu atât mai mult aceste discrepanțe sunt tot mai mari. Nu tot așa cu Dumnezeu care este sfânt, care este Adevăr și lumină. În Dumnezeu, Cuvântul și Duhul sunt cu totul Dumnezeu, și totuși, Tatăl, din care vin și Cuvântul și Duhul rămâne cu totul Tatăl, Dumnezeul nepătruns pentru noi. De aceea spune Scriptura că în Cuvântul întrupat „locuiește trupește toată Dumnezeirea” (Col 2:9), și cine a văzut pe Fiul a văzut pe Tatăl. Aceste aspecte trebuie discutate mai detaliat în contextul doctrinei Trinității – deocamdată continui să mă limitez pe cât posibil la a afirma „principiul trinitar” așa cum reiese din Scripturi. Trebuie să cosiderăm, totuși, aici că creația numai așa are parte de Dumnezeu Tatăl, care este în ascuns, în trancendent. Părtășia cu Tatăl este trăită de noi prin Fiul și Duhul, sau după cum spune Pavel, Dumnezeu este

singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină, de care nu poţi să te apropii pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea, şi care are cinstea şi puterea veşnică!” (1 Tim 6:15-16, veizi de asemenea Ioan 1:18, Ioan 14:8-9).

Dumnezeu a creat prin Cuvântul și Duhul său, și continuă să reânoiască fața pământului și să călăuzească providențial creația prin Cuvântul și Duhul său. Și desigur, Dumnezeu răscumpără creația prin Cuvântul și prin Duhul său. În această lucrare a Cuvântului și a Duhului suntem prinși de Dumnezeu noi toți ca biserică, și în acest context trebuie văzut și darul profeției.

Un alt lucru se poate observa de asemenea în Dumnezeu și în partricular în relația dintre Dumnezeu și creația sa, și anume că nici un Cuvânt din partea lui Dumnezeu nu este ineficient (Isaia 55:10, Luca 1:37). Este foarte clar în Scripturi că atunci când Dumnezeu vorbește creația răspunde. Unul din cele mai reprezentative pasaje în acest sens este în Amos 3:3ff, unde printr-o serie de întrebări retorice se prezintă o serie de cauze și efectul lor imediat. Această serie culminează arătând că atunci când Dumezeu vorbește profetul trebuie să proorocească. Punctul cel mai important aici este să privim la relația cauză-efect între vorbirea lui Dumnezeu și mesajul profetic. Astfel, Dumnezeu este Adevăr. Dumnezeu este viu: Duhul rostește Cuvânt. Deși creația însăși este cuprinsă în răzvrătirea omului (coroana creațiunii) împotriva lui Dumnezeu, creația răspunde Cuvântului, prin care a fost adusă în ființă. În mod particular, Biserica, noua creație, prin darul profetic răspunde lui Dumnezeu. De aceea declarațiile profeților mincinoși nu se împlinesc, pentru că nu originează în Advăr rostit de Duhul.

Aici este momentul unde trebuie să dăm considerație unor tendințe care le vedem în mișcarea proclamării prin credință (word-faith).

Biblia ne învață că atunci când ne deschidem inima pentru Dumnezeu, să fie locuită de Duhul Sfânt, noi „ne-am făcut părtași naturii dumnezeești” (2 Petru 1:4). Noi suntem fii de Dumnezeu, și aceasta nu este doar un act exterior, juridic, legal, ci un adevăr spritual în noi, pentru că Duhul ne învață să-L chemăm pe Dumnezeu „Tată!” (Gal 4:6). Există totuși diferențe între viața în Dumnezeu și viața noastră! Diferența majoră este că Dumnezeu e Dumnezeu și noi suntem creație! Astfel, omul nu crează ex nihilo prin cuvântul său, ca Dumnezeu, care chiamă lucrurile care nu sunt ca și cum ar fi (Rom 4:17, 1 Cor 1:28). Numai cineva care pretinde că este dumnezeu face așa ceva, și acesta este păcatul original și esențial al omului, plantat de Diavolul în om de la început: „veți fi ca Dumnezeu” (Gen 3:5).

În SUA, anifestările celor care vor „să fie ca Dumnezeu” sunt cele mai ciudate. Ei declară tot felul de lucruri ca să aducă în existență bogății și confort pentru ei înșisi. Unii din ei chiar își scot pormoneele la îndemnul așanumitului predicator, să sufle peste ele și să pronunțe bogății, ca să aibă succes în viață și să devină bogați (nu este o figură de stil ci caz real). Pe baza aceluiași principiu ei pronunță vindecări și biruință printre ei, ca venind de la ei înșiși ca și cum ei ar fi niște dumnezei, de care însuși Duhul Sfânt trebuie să asculte.

În contrast cu cei ce iau ca un lucru de apucat să fie fii de Dumnezeu, și vor să trăiască ca și cum au apucat împărăția și domnesc fără noi, adevăratul Fiu, Cuvântul întrupat, „măcar că avea chipul lui Dumnezeu, s-a smerit, s-a identificat cu noi până în moarte, și încă moarte de cruce” (Filipeni 2:6-7). Și acesta este „gândul lui Hristos” care trebuie să fie și în noi! Cât de nepătrunse sunt tainele lui Dumnezeu! Și aici este și problema cu cei mai mulți carismatici extremiști din categoria anterioară. Ei nu vorbesc despre faptul că Duhul ne duce uneori în pustii ca să fim ispitiți de diavolul, (Matei 4:1, 6:13), că Duhul suspină pentru întreaga creație no doar pentru noi, și astfel, în trupul nostru ne facem părtași suferințelor lui Hristos pentru Biserică (Col 1:20, 2 Cor 4:11ff), sau uneori ajungem și noi să strigăm „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit,” sau să ne umplem gura cu țărână și să tăcem în nădejde (Plângeri 3:29), ca atunci când Dumnezeu se îndură din nou de noi, să respirăm din nou, ca și cum am ajuns din nou la viață. Uite așa, fără nici un motiv, ca Iov! Scriu aceste rânduri pentru că mă tem să nu ajungem și noi ca cei ce am fost fermecați odată de crucea lui Hristos, princ care am primit Duhul (Gal 3:1ff), numai ca acum să ne luăm după duhuri străine.

În Romania, nu cred că s-a ajuns la așa extreme de tipul celor menționate aici. Problema cu Străjerii și cu învățătura mai nouă a lui Iosif Țon este că pun bazele teologice pentru un așa abuz. Astfel, unii călătoresc de la un capăt la altul al țării să vadă minuni, și să se stângă împreună la închinare declarând în cor că sunt vindecați, sunt biruitori, etc.. Declarațiile noastre care nu originează în Cuvântul rostit de Duhul nu valorează nimic. Ne putem trage de șireturi cât voim, în grup și în cor, că nu vom zbura. Cuvintele noastre care sunt cauză și nu efect al rostirii Duhului nu valorează absolut nimic, decât că ne înșală inimile. Sigur Mântuitorul ne-a promis că dacă rămânem în El, și dacă rămân în noi cuvintele lui, putem cere orice vrem, și ni se va da (Mat 7:7, Ioan 15:7). Ideea cheie aici este „cereți” cu credință. Când cerem, ne smerim, nu căutăm slava noastră, ci recunoaștem că noi suntem creatură și El e Creator. Și El va aduce împărăția din belșug, fie pe calea crucii, fie pe calea slavei (2 Petru 1:11)!

Luther, pe care am ajuns să-l facem vinovat de toate păcatele protestanților de după el, de parcă cei ce au venit după el n-ar avea minte și nu au și ei Duhul, a trebuit să lupte și el pe două fronturi. Pe de o parte cu structurile bisericii Catolice, pe de alta cu carismaticii abuzivi, care pe vremea lui erau numiți „entuziaști.” A fost și el om păcătos, și a greșit. Ca și noi.  Dar el a vorbit despre „teologia slavei,” Dumnezeu revelându-se în binecuvântări exterioare și experiențe spirituale înalte, dar și despre teologia crucii, Dumnezeu revelându-se în umilință și suferință, în primul rând în crucea lui Hristos (1 Cor 1:18-25). Noi, am vrea-o numai pe prima.

De cele mai multe ori noi am vrea ca lucrurile să fie simple. Și nu sunt. Astfel, am vorbit în capitolele anterioare despre ambiguitatea cuvântului și a împărăției. Acum din nou trebuie să spun că nu este treaba noastră să trasăm ce face și ce nu face Duhul.  El a trasat deja!  Împărăția vine oricum.  Este treaba noastră, totuși, ce facem cu proorocii mincinoși, care vorbesc de la ei, nu de la Duhul Sfânt.  Cum îi vom cunoaște?  Despre aceasta, în capitolul următor.  Până atunci, să nu ajungem să nu avem pentru că nu cerem.  Dar nici pentru că cerem rău, cu gând să risipim.  Ferice de cei ce nu se poticnesc, și se lasă conduși de Duhul adevărului!