Motto-ul teologiei creștine a fost enunțat într-o formă devenită clasică, populară până astăzi, de către Anselm de Canterbury (1033-1109) cu expresia fides quaerens intellectum.1 De fapt, aceasta este o variantă a ceea ce a enunțat predecesorul său, Augustine de Hippo (354-430): crede ut intelligas.2 Într-un fel sau altul, o abordare similară este găsită la cei mai mulți teologi contemporani, explicit sau implicit, inclusiv la teologi evanghelici. De exemplu, teologul baptist canadian Stanley Grenz (1950-2005) definește teologia ca „meditarea asupra credinței și expunerea ei în mod sistematic.”3

Mai multă specificitate în definirea teologiei creștine se găsește la profesorul de la Seminarul teologic din Princeton (USA), Daniel L. Migliore.  În introducerea sa la teologie Migliore prezintă teologia ca „o căutare continuă după plinătatea adevărului lui Dumnezeu făcut cunoscut în Isus Hristos.”4  Situându-se în tradiția Barthiană, este evident că există la Migliore un accent semnificativ pe centralitatea persoanei lui Hristos în cunoașterea lui Dumnezeu. Karl Barth a accentuat centralitatea lui Hristos in revelarea de sine a lui Dumnezeu în așa măsură încât nu a lăsat loc pentru o revalație naturală. Pentru el, Isus Hristos este singurul punct de întâlnire între Dumnezeu și creație, asemenea singurului punct de contact dintre cele două vase ale unei clepsidre. 5 De aceea, în introducerea sa la teologia evanghelică Karl Barth menționează că deși teologia creștină se crează în mijlocul altor teologii, necreștine, el nu intenționează să se pronunțe deloc asupra acestora.6

Lăsând la o parte sloganul „crede și nu cerceta” cu care am fost bombardaţi tot timpul de propaganda ateistă care a precedat căderea comunismului în Romania, menționez aici în treacăt că această metodologie este congruentă cu cea folosită în epistemologie în general, deși unii încă mai operează cu ideea că în religie trecerea dincolo de credință, în domeniul expresiei ei teologice, nu ar fi necesară. De exemplu, în capitolul său introductiv la epistemologie dintr-un manual de filosofie adesea folosit în facultățile din vest, Alan Godlman spune:

[S]copul cretinței este să ajungem să cunoaștem. Credința aspiră să ajungă la cunoaștere, sau mai precis, noi aspirăm să ajungem la cunoaștere atunci când credem. Pot să existe tipuri de credință pentru care cunoașterea pare să fie imposibilă, ca de exemplu credința religioasă, în care credința pare să fie suficientă (în efectul ei). Cunoașterea, însă, este întotdeauna preferată în locul simplei credințe ori de câte ori este posibilă. Alfel spus, lăsând la o parte alți factori, cunoașterea este forma ideală a credinței.7

În formularea unei teologii evanghelice eu propun un punct de plecare puțin diferit. Plecarea de la credință (ca un dat) către o formulare teologică poate avea unele implicații care nu sunt tocmai pozitive. Cea mai evidentă mi se pare a fi aceea că în această abordare credința este plasată în mod automat în sfera privatului. Credința devine o chestiune personală, ceva ce se întâmplă misterios în cineva sau nu. Implicația imediată este că viața religioasă în sine aparține sferei privatului, și devine irelevantă pentru cei din jur. Ori Dumnezeu nu este așa! Preocuparea lui Dumnezeu este pentru întreaga creație, și lucrările lui Dumnezeu între noi nu au rămas într-un colț, în ascuns. Profeții Vechiului testament au proclamat public mesajul lui Dumnezeu și apostolii Noului Testament au proclamat domnia lui Hristos peste întreaga creație. Credincioșii evanghelici din ziua de astăzi sunt chemați să afirme din plin pe Dumnezeu ca Dumnezeul întregii creații, și pe Hristos ca singura nădejde viabilă și testată pentru viitorul omului și al întregului univers.

Propunerea mea, așadar, este să ne întrebăm „de unde vine credința?” Răspunsul cel mai simplu pe care îl pot da este că credința vine în urma faptului că într-un fel sau altul oamenii au avut experiențe cu Dumnezeu care i-au determinat să-L proclame și chiar uneori să pronunțe mesaje și să facă fapte în numele lui Dumnezeu, adesea în ciuda unor consecințe grave sau decisive pentru însăși viața lor. Fără îndoială, a aduce experienţa cu Dumnezeu în sfera teologiei este un act care va provoca multe frunți să se încrețească, pentru că pe de o parte, „în lume s-au ridicat mulți prooroci mincinoși,” și atunci implicit se ridică problema autenticității experienței religioase, și cea a pluralității și diversității ei. Cum determinăm care este o experiență (cu Dumnezeu) autentică, și dacă există o pluralitate de experiențe pe care nu le putem diferenția, pe care o urmăm? Pe de altă parte, cel puțin pentru evanghelicii de astăzi, o teologie bazată pe experiență a creat multe semne de întrebare în istoria teologiei recente, ca de exemplu teologia liberală clasică a sec. XIX și XX, care a dus la golirea mesajului creștin de puterea supranaturală a lui Dumnezeu, astfel reducând creștinismul la un fel de umanism.

Trebuie să clarific că eu nu propun să clădim teologia în mod simplistic, pe experiența creștină. Mai degrabă eu observ un un fapt care mi se pare evident atât în scripturi, cât și în istoria bisericii. Acesta este adevărul că în creștinism, și de fapt în orice altă religie, experiența cu Dumnezeu, respectiv cu divinitatea, precede teologia. Voi acorda o atenţie specială în capitolul următor acestei observații, deocamdată vreau să fac o a doua afirmație de bază pentru a construi o teologie evanghelică, și anume, afirmația că natura specifică a acestei experiențe cu Dumnezeu în creștinism este trinitară. Acesta poate constitui un al doilea semn de întrebare în legătură cu propunerea mea, în special pentru că nu există o uniformitate în felul de înțelegere a trinitarianismului creștin în însăși tabăra creștină, ca să nu mai vorbim de confuzia celor ce nu sunt creștini în fața acestei afirmații. De aceea, un alt capitol viitor va fi dedicat discutării experienței trinitariene cu Dumnezeu în creștinism și a valorii ei normative în teologia creștină. Cu alte cuvinte, indiferent de formularea dogmatică, creștinii l-au trăit pe Dumnezeu în istorie, în Hristos, prin Duhul Sfânt, și această experiență trinitară este normativă pentru creștinim.

Odată ce aceste aspecte vor fi discutate, putem să ne întrebăm din nou ce este teologia, cine sunt evanghelicii, și dacă o teologie creștină evanghelică este viabilă. Voi încerca să dau un răspuns afirmativ la cea de-a treia intrebare, și să exprimăm specificul unei potențiale teologii evanghelice. Așadar, următoarele capitole vor fi dedicate următoarelor aspecte:

Precedența experienței cu Dumnezeu asupra teologiei.

Natura trinitară a experienței cu Dumnezeu și valoarea ei normativă în creștinism.

Forma și scopul unei teologiei creștine evanghelice

Înainte de abordarea acestor aspecte se cuvine să acordăm puțină atenție teologiei ortodoxe. Notele preliminare anterioare cu privire la introducerea teologiei se referă la mediul vestic, mai ales la unii teologi de după anul 1000. Intenția mea aici este să prezint o teologie academică/sistematică, iar secolul XI este secolul când au început să se formeze universitățile în vest, și teologia sistematică să își asume locul ei în această formă de exprimare și evoluare a culturii umane. În plus, în general evanghelicii au evoluat ca mișcare religioasă creștină pe tradiția Reformei, deși un aspect specific evanghelicilor români, ca și a celor mai mulți evanghelici în Europa de est, este faptul că mediul în care își formulează și trăiesc credința este cu precădere unul Ortodox. Astfel, prin tradiția vestică, anumite aspecte teologice din vest sunt inerent-existente în tradiția evanghelică din Romania, dar eu înclin să cred că fondul Ortodox a dat o tentă specifică evanghelicilor în evoluţia lor teologică, ca să nu mai vorbim de faptul că anumite controverse teologice care s-au născut în vest nouă nu ne-au fost specifice decât în măsura în care le-am împrumutat de acolo.

Așa stând lucrurile, înainte de a porni pe drumul propus, să dăm puțină considerație metodologiei teologice în Ortodoxie. Cu privire la evoluţia teologiei Ortodoxe, ortodocșii înșiși privesc la o perioadă semnificativă din istoria lor ca la ceea ce ei numesc „captivitatea babiloniană” a teologiei ortodoxe celei vestice. Aceasta s-a produs printr-un proces de latinizare și vesternizare care a devenit evident în felul în care s-a predat teologia în școlile ortodoxe după 1800 de exemplu în Rusia, și nu numai. Această opinie a fost exprimată de George Florovsky (1893-1979), la Prima conferință tologică Ortodoxă de la Atena, în 1936, și expusă mai pe larg în lucrarea sa Ways of Russian Theology.8 Metoda scolastică împrumutată din vest este evidentă și în manualul de teologie a lui Christos Androutsos, folosit pentru o vreme în seminariile teologice ortodoxe românești. Propunerea profesorului de patristică Florovsky a fost ca teologia ortodoxă să se întoarcă la cea a Părinților Bisericii. Pentru unii teologi ortodocși această mișcare a însemnat o întoarcere la categoriile de gândire eleniste, pentru că acestea au fost considerate ca fiind „categoriile eterne ale existenței creștine.”9

Cu ocazia întâlnirii de la Atena în 1936, teologii români care au participat la această conferință au afirmat nevoia întoarcerii la teologia Părinților Bisericii, dar au exprimat și convingerea că trăirea lui Dumnezeu ia forme specifice in fiecare neam, deci teologia, în ultimă instanță, are specificul ei în fiecare națiune. În Romania, cel mai eminent reprezentant al acestei mișcări este părintele Dumitru Stăniloae, care a depus o muncă titanică să traducă Filocalia, învățătura Părinților, în limba română, extinzând-o prin adăugarea unor scrieri alese de el, și incluzând în ea explicații extinse. Mai mult, Dumitru Stăniloae a produs o teologie dogmatică ortodoxă completă construind pe teologia Părinților, dându-i o notă specifică românească care, în înțelegerea lui, vine din spiritualitatea unică a poporului român ca singurul popor Ortodox cu o limbă latină.

Rămâne de văzut dacă teologii Ortodocși români vor continua să clădească pe bazele puse de Stăniloae. Deocamdată putem spune că nevoia articulării unei teologii ortodoxe moderne continuă să fie afirmată chiar de unii ortodocși, așa cum a exprimat Pantelis Kalaitzidis în unul din articolele sale recente. 10 Asupra metodei teologice a lui Stăniloae, și în general a teologiei ortodoxe va trebui să revenim. Intenția mea în această secțiune a fost doar să fac niște remarci preliminare pentru a propune o abordare teologică specific evanghelice. Așadar, următorul pas este să ne îndreptăm atenția asupra faptului că experiența unei persoane cu Dumnezeu precede teologia ei, și să luăm în considerare câteva implicații privind metodologia pe care o urmăm în formularea unei teologii evanghelice.

• 1. „Credința care caută să înțeleagă”
• 2. "Crede ca să înțelegi" Sermo 43.7.9
• 3. Theology for the Community of God, Broadman and Holman, 1. traducerea mea
• 4. Daniel L. Migliore, Faith Seeking Understanding: An Introduction to Christian Theology, Eerdman, 1991, ediția a 2-a 2004, (traducerea mea)
• 5. Hans Uns von Balthasar, The Theology of Karl Barth, Ignatius Press, 1992, 197.
• 6. Karl Barth, Evangelical Theology: An Introduction, Eerdmans, 1963, reprinted 2000, 5-6, traducerea mea.
• 7. John Shand ed., Fundamentals of Philosophy, New York: Routledge, 2003, 12.
• 8. George Florovsky, Ways of Russian Theology, Nordland, 1979.
• 9. (quotation needed)
• 10. Pantelis Kalaitzidis „From the Return to the Fathers to the Need of a Modern Orthodox Theology” (St. Vladimir’s Quarterly 54:1, 2010, 5-16).