Unul din accentele majore în mișcarea carismatică este pus pe lucrarea proorocilor în poporul lui Dumnezeu. O întrebare care mi-a fost adresată a fost de ce nu învățăm pe credincioși să cultive darul profeției, nu atât în sensul de a proclama Cuvântul, ci de a sta și asculta (sau „vedea”) cuvânt direct de la Dumnezeu, pentru călăuzirea credincioșilor și a bisericii în circumstanțe specifice. Voi reveni asupra acestui aspect odată ce privim la bazele lucrării profetice potrivit Scripturii.

În articolele anterioare despre Duhul Sfânt am văzut cum Scripturile afirmă că universul în care trăim, toate formele extraordinare de viață, timpul și spațiul, toate își au originea în Dumnezeu. Întreaga creație există pentru că Dumnezeu a rostit de la început „Să fie, să se strângă, să dea, etc....” și așa a fost (Gen 1:3, 6, 9, 11, 14, etc.). O temă majoră care străbate întregul VT este deosebirea dintre Dumnezeul cel viu și idoli. Idolii sunt dumnezei care de fapt nu sunt dumnezei. Ei sunt dumnezei făcuți și purtați de mâini omenești. Ei sunt muți și fără suflare. În contrast, Dumnezeul cel viu are suflare (Duhul Sfânt) și vorbește (Cuvânt, care va deveni întrupat în Hristos). El vede, aude și judecă întregul pământ și susține totul, inclusiv pe om. Acest Dumnezeu care vorbește, trimite prooroci. Iată câteva exemple:

Psalm 115:3ff. Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea.
Idolii lor Sunt argint şi aur, făcuţi de mâni omeneşti.
Au gură, dar nu vorbesc, au ochi, dar nu văd,
au urechi, dar n-aud, au nas, dar nu miroase,
au mâni, dar nu pipăie, picioare, dar nu merg; nu scot nici un sunet din gâtlejul lor.

Isaia 41:21ff. „Apăraţi-vă pricina, zice Domnul-arătaţi-vă dovezile cele mai tari” zice Împăratul lui Iacov. „Să le arate, şi să ne spună ce are să se întâmple; care sunt proorociile pe care le-aţi făcut vreodată? Spuneţi, ca să luăm seama la ele, şi să le vedem împlinirea; sau, vestiţi-ne viitorul. Spuneţi-ne ce se va întâmpla mai tîrziu, ca să ştim că sunteţi dumnezei, faceţi măcar ceva bun sau rău, ca să vedem şi să privim cu toţii. Iată că nu sunteţi nimic şi lucrarea voastră este nimic; o scârbă este cine vă alege pe voi. Am sculat pe cineva de la miazănoapte, şi vine de la răsărit; el cheamă Numele Meu; trece peste voievozi ca pe noroi şi-i calcă în picioare cum calcă olarul lutul. Cine a vestit lucrul acesta de la început, ca să-l ştim, şi cu mult înainte, ca să zicem: „Are dreptate?” Nimeni nu l-a vestit, nimeni nu l-a proorocit, şi nimeni n-a auzit cuvintele voastre. Eu, Cel dintâi, am zis Sionului: „Iată-i, iată-i!” Şi Ierusalimului: „Îţi trimit un vestitor de veşti bune!” Căci Mă uit, şi nu este nimeni, nimeni între ei care să proorocească şi care să poată răspunde, dacă-l voi întreba. Iată că toţi sunt nimic, lucrările lor sunt zădarnice, idolii lor sunt o suflare goală!”

Potrivit Scripturii, lucrarea profetică, este parte din acest act al vorbirii lui Dumnezeu către creație, în care este prins și omul, profetul. Practic profetul stă în sfatul lui Dumnezeu, în care aude cuvântul lui Dumnezeu, și în urma acestui fapt, aduce cuvântul lui Dumnezeu creației, celorlalți oameni. De aceea, am văzut într-un articol precedent, adesea profeții începeau proclamarea lor cu „așa vorbește Domnul” și încheiau declarația profetică cu „gura Domnului a vorbit.” Am văzut că este o relație cauză-efect între cuvântul lui Dumnezeu și cuvântul profetic.

Când Dumnezeu a promis poporului că le va trimite prooroci (și prin Moise, un Prooroc ca el”), Dumnezeu de asemenea a avertizat că vor veni prooroci mincinoși. Unii care vor îndrăzni să vorbească în numele lui Dumnezeu, fără să fie trimiși de Dumnezeu. Gravitatea acestui fapt este evidentă și din porunca dată cu privire la aceștia: să fie pedepsiți cu moartea!

Deuteronom 18:20 Dar proorocul care va avea îndrăzneala să spună în Numele Meu un cuvânt pe care nu-i voi porunci să-l spună sau care va vorbi în numele altor dumnezei, proorocul acela să fie pedepsit cu moartea.” (Veizi și Deut 13:5)

Gravitatea unui act profetic fals, care nu originează în Dumnezeu, derivă din faptul că în Dumnezeu, care este sfânt, desăvârșit, atotputernic, o lumină de care nu te poți apropia, există o continuitate totală și absolută între ceea ce este Dumnezeu în însăși natura Sa inaccesibilă nouă, și vorbirea Sa (Cuvântul) și/prin suflarea Sa (Duhul Sfânt). A proclama ceva fals în numele lui Dumnezeu, care nu se va petrece, înseamnă că profetul compormite desăvârșirea și atotputernicia lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este un om ca să mintă (Num 23:19, 1 Sam 15:29, Iov 9:32)! De aceea pedeapsa pentru profeții falși este atât de radicală! Slujba profetului este de a declara ceea ce originează în Dumnezeul desăvârșit, nu în visurile și aspirațiile lui.

Am văzut de asemena în articolele precedente că funcția profetică s-a schimbat oarecum nu prin schimbarea naturii lucrării, ci prin faptul că Cuvântul s-a întrupat, și Duhul a coborât peste întreg poporul lui Dumnezeu. Dar în privința proorocilor falși lucrurile nu s-au schimbat, în sensul că aceștia vor continua să vină. În particular, în zilele din urmă, spune Scirptura, vor veni prooroci mincinoși care vor căuta să strecoare erezii nimicitoare în poporul lui Dumnezeu (2 Pet 2:1, 1 Ioan 4:1).

Desigur, se pune întrebarea, cum să deosebim proorocii mincinoși. Sunt două criterii, cel puțin, în VT, care rămân și în NT:

1. Conținutul mesajului în raport cu Dumnezeu (Deut 13:1-5). În NT, acest criteriu se referă la conținutul mesajului în raport cu Dumnezeul întrupat în Hristos (1 Cor 12:3, 1 Ioan 2:22, 1 Ioan 4:1-3). De remarcat că în acest caz, conținutul mesajului este criteriul de evaluare, nu faptul că proorocia unui prooroc fals se împlinește sau nu!
2. Ceea ce proclamă profetul se împlinește sau nu (Deut 18:18-22).

Odată ce am privit la fundamentul scriptural pentru lucrarea profetică, ne putem întoarce la întrebarea cu care am început despre slujba profetică în biserică, astăzi, pusă din perspectivă carismatică.

Una din problemele pe care le văd eu în mișcarea carismatică este un fel de trivilaizare a lucrării profetice. Ca urmare a coborârii Duhului Sfânt peste credincioși, am văzut situații în care așanumiții profeți se consideră justificați să facă declarații profetice care originează în ei, nu în Dumnezeu. Unii au proorocit vindecări pentru bolnavi, numai ca după câtva timp cei bolnavi să moară, alții au despărțit familii (au „profețit” că soț și soție trebuie să divorțeze), etc.. În mișcarea word-faith, unii fac declarații profetice pentru că pretind că cuvântul lor are același efect cauzator ca și Cuvântul lui Dumnezeu, din moment ce ei sunt ca Fiul lui Dumnezeu.

Desigur, se va spune că tendința unora din noi, care suntem ne-carismatici, este să ne concentrăm asupra unor aspecte ca acestea, și prin primsa lor să condamnăm întreaga mișcare carismatică. Impresiam mea este că apelând la Matei 7:22, Iosif Țon chiar găsește justificat să cultivăm practicarea anumitori manifestări ale Duhului așteptându-ne ca între noi să fie și prooroci mincinoși. Peronal, date fiind implicațiile falsei profeții, nu am curajul să mă alătur unei biserici care ar tolera profeți dovediți falși în mijlocul ei. Nici nu pot accepta o teologie care sancționează posibilitatea falsei profeții în biserică. Să clarific: biserica este compusă din oameni păcătoși. Ca mine. Noi vom cădea și vom păcătui. Este un lucru să cădem. Este un alt lucru să se sancționeze căderea ca un fapt „normal” sau acceptabil în biserică, și să se treacă cu vederea când numele lui Dumnezeu este făcut de râs. Aceasta este întrebarea mea pentru prietenii mei carismatici între care s-au făcut proorocii mincinoase: Au curajul să scoată răul dintre ei, să confrunte pe proorocii mincinoși, și să le ceară să înceteze? Dacă nu pentru alceva, măcar de dragul și pentru mântuirea acelor „prooroci,” frați ai lor, pe care până la urmă Dumnezeu îi va trage la răspundere.

În final darul proorociei nu fost dat poporului lui Dumnezeu ca un fel de drum de scurtătură pentru evitarea dificultăților pe drumul vieții. În fața unei viziuni căpătate prin Duhul, probil fără „viziuni profetice,” chiar profețiile făcute de profeți „mai mici” prin Duhul nu vor avea puterea să întoarcă din drum pe cel ce este călăuzit de Dumnezeu într-o anumită direcție. Cel puțin Pavel, când a primit viziunea să ajungă la Roma cu evenghelia în fața Cezarului, și știind că singura cale acolo este cea a pușcăriei, ca cetățean roman, profețiile și chemările făcute de alți profeți să evite calea pe care mergea nu au avut nici un efect (Fapte 21:4, 10).