În capitolele precedente pe tema lucrării Duhului Sfânt am abordat subiectul prin prisma naturii trinitare a lucrării lui Dumnezeu în creație, corespunzătoare dinamismului vieții divine. Un aspect al experienței cu Dumnezeu care cere atenția noastră în acest moment și pe care îl abordez succint aici este cel mistic-extatic.

Unii istorici afirmă că cuvântul misticism, cel puțin în engleză, este relativ nou, creat în secolul XVII, și devenit popular numai prin sec. XIX. Cu toate acestea, caracterizarea anumitor lucruri ca „ascunse” (mistic, ca adjectiv) a fost populara dintotdauna în creștinism. Există cel puțin două idei de bază incluse în misticismul creștin. Una, porbabil cea mai răspândită, afirmă o anumită stare de unire a sufletului omului cu Dumnezeu, dar aceasta este o înțelegere foarte îngustă a fenomenului mistic. O mai bună înțelegere a acestuia este aceea a unui process, a unei transformări interioare care îl aduce pe om tot mai mult în prezența lui Dumnezeu. Limbajul unei „uniri” cu Dumnezeu a fost evitate de mulți teologi creștini care de altfel pot fi caracterizați ca ”mistici.”

Dacă înțelegem misticismul ca trăirea unei intense prezențe a lui Dumnezeu, am puta spune că întreaga Scriptură este plină de mistici. De exemplu, în VT:

• Moise a trăit prezența lui Dumnezeu în experiența rugului aprins care nu se consuma, precum și în multe alte ocazii când Dumnezeu l-a chemat să se întâlnească cu el pe munte (Exod 3:4, etc.).
• David a fost extrem de conștient de prezența lui Dumnezeu în general, în orice circumstanță a vieții (Ps 139).
• Ilie a trăit prezența lui Dumnezeu într-un „susur blând” (1 Impărați 19:12)
• Profeții în general au vrut să fugă de prezența lui Dumnezeu, din cauza conștienței stării lor păcătoase accentuată de sfințenia Lui, dar prezența lui Dumnezeu i-a „constrâns” să stea în prezența Lui și să ducă mesajul Lui (Isaia 6, Ieremia 20:9, etc).

În NT, viața creștină este prin excelență a viață a trăirii misitce, pentru că este o viață trăită în prezența lui Dumnezeu prin Cuvântul întrupat și prin Duhul Sfânt:

• Ioan 14:23. Isus a promis să vină să locuiască cu noi, după înălțarea Sa.
• Coloseni 3:3. Pentru Pavel, viața creștină este prin excelență mistică („ascunsă”) în Dumnezeu (ca să nu mai vorbin de experiența de a fi „răpit în al treilea cer”).

Desigur, acestea sunt doar câteva exemple luate la înâmplare, care țintesc spre adevărul trăirii prezenței lui Dumnezeu. Pentru credincios, aceasta nu este doar o opțiune disponibilă doar unui grup restrâns, ci este norma vieții creștine, sau ceea ce definește creștinismul.

Există un aspect negativ al misticismului, probabil în mare măsură din cauza anumitor manifestări extatice neobișnuite. În primul rând trebuie remarcat că în timp ce este adevărat că misticismul adesea implică astfel de manifestări, a confunda esența misticismului cu acestea ar fi o greșală. Unii mistici creștini chiar insistă că acestea sunt doar pregătitoare și pot fi chiar periculoase, în particular, dacă ele suplinesc trăirea autentică a prezenței transformatoare a lui Dumnezeu. De fapt, posibil ca urmare a recunoașterii acestui aspect al manifestării lui Dumnezeu în ființa umană, adesea „falșii mistici” au indus astfel de stări afirmându-le ca un fel de dovadă a prezenței divinității, sau chiar ca un mijloc de a o determina să răspundă, ca în cazul profeților lui Baal (1 Împărați 18:26-29).

În timp ce misticismul autentic, trăirea prezenței transformatorare a lui Dumnezeu, nu implică în mod necesar trairi extatice, acestea nici nu trebuie eliminate din trăirea mistică a prezenței lui Dumnezeu. În ultimă instanță, Duhul lui Dumnezeu este Duh de viață, și viața este conceptuă în extaz. Manifestarea Duhului atât în sfera naturală (Psalmul 104:30) cât și în cea a vieții umane este o manifestare de plenitudine, de înoire, de extaz (Fapte 2:17ff și profețiile corespunzătoare).

Un aspect asupra căruia nu m-am oprit niciodată până acum, dar care este destul de izbitor la unii mistici este acela al exprimării unirii sufletului omului cu Dumnezeu în termeni erotici.  Adestea în tradiția mistică Cântarea Cântărilor este folosită ca bază a acestei experiențe. Aceasta trece dincolo de folosirea imaginii mirelui și miresei ca tip al relației dintre Hristos și Biserică, la folosirea limbajului erotic pentru a exprima relația dintre fiecare suflet, în mod individual, și Hristos. Probabil Origen este primul care citește astfel Cântarea Cântărilor în tradiția creștină, deși citirea acestei cărți ca o expresie a relației dintre Dumnezeu și poporul ales are antecedent în iudaism. În timp ce exegeza contemporană privește o astfel de abordare în mod foarte dubios, justificat, cred eu, totuși, în limitele în care NT isuși afirmă taina lui Hristos și a Bisericii nu cred ca ar trebui să reacționăm în măsura în care să negăm esența învățăturii NT despre această „taină” (experiență mistică! Efeseni 5:32). Însă, după părerea mea, exprimarea în termeni erotici a relației dintre individ și Isus Hristos, este neavenită, și nepotrivită.

Date fiind considerațiile menționate aici, se pune întrebarea distingerii misticismului creștin sănătos, autentic, și a manifestărilor extatice autentice de manifestările auto-induse, și potențial chair periculase. Considerat o autoritate în materie, Bernard McGinn afirmă că în creștinism, misticismul autentic, sănătos, a fost evaluat prin prisma efectului transformator benific al acestuia asupra misticului și asupra celor din jurul lui (McGinn este professor de istorie a gândirii la Divinity School of the University of Chicago și a ținut săptămâna trecută la Fuller două lecturi despre citirea mistcă a Scripturii în creștinism!).

Cred că aceste aspecte ale lucrării trinitare a lui Dumnezeu, a manifestării lui Dumnezeu în creație prin Duh și Cuvânt, necesită o atenție mult mai extinsă decât câteva aspecte subliniate aici. Ca un fel de sumar de încheiere, după părerea mea, o abordare echilibrată a subiectului ar lua în considerare următoarele aspecte, puse în context trinitar:

• În timp ce Dumnezeu este autorul și suținătorul întregii creații, felul în care Dumnezeu susține totul este incognito nouă în mod natural, manifestarea Lui în creație nefiind evidentă decât acelora ce aleg să să angajeze în dialog autentic cu Dumnezeu, prin credință.
• Aspectul unic creștinismului prin concepția lui trinitară despre Dumnezeu este că din dinamismul vieții lăuntrice a lui Dumnezeu vin la noi Cuvântul și Suflarea Sa (Duhul Sfânt), ca să răscumpere creația și pe fiecare individ, prim faptul că Dumezeu se adreseasă fiecăruia dintred noi prin Cuvânt și Duh.
• Există o continuitate necompromisă între ce este Dumnezeu în sine însuși și Cuvântul lui (în ultimă instanță întrupat în Hristos) și Duhul Sfânt. Dumnezeu Tatăl, Fiul, și Duhul nu pot fi concepuți în mod static, separați unul de altul.
• Trăirea autentică a prezenței lui Dumnezeu prin Hristos și Duhul este ceea ce definește un Creștin. Această trăire are atât un aspect exterior, trăit împreună de toți creștinii ca popor al lui Dumnezeu, cât și un aspect ascuns, mistic, care este specific fiecărei ființe umane în parte, petntru că în ultimă instanță fiecare ființă în intenția lui Dumnezeu este destinată să fie un „templu al Duhului Sfânt.”
• Prezența lui Dumnezeu sau a Duhului Sfânt în om se manifestă uneori prin stări extatice, dar în sine, extazul nu este o garanție a prezenței autentice a Duhului Sfânt.
• Provocarea sau auto-inducerea unor stări extatice fie pentru a provoca o manifestare a Duhului Sfânt, fie pentru a o falsifica este blasfemie, păcat împotriva Duhului Sfânt.
• Niciodată între lucrarea Duhului și cea a Cuvântului nu vor fi nici în contradicție nici separare una de alta, pentru că aceasta l-ar face pe Dumnezeu mincinos sau Dumnezeu s-ar contrazice pe sine.

Acestea sunt doar câteva principii generale care cred ca sunt în continuitate cu principil trinitar al viații divine și a manifestării ei în creație după cum îl vedem în Scripturi. Cred că avem și mai multă călăuzire pe această temă în scripturi, atuci când luăm în considerare câteva aspecte concrete de natură mistică-extatică cu care Pavel a avut de-a face în biserica din Corint, și anume vorbirea în limbi, un aspect ce merită atenție separată.